Inima de cerneala

     Intunericul noptii ma facea sa ma simt ca intr-un labirint.Un labirint in care te-am pierdut pe tine.Tineam minte aceea zi de septembrie mohorata in care inima mi s-a spulberat in mii de bucatele.Oare cat imi va lua sa le unesc pe toate la un loc?Tanjeam dupa razele diamantine de aur galben ale soarelui.Scriam pe fruntea cerului cu cocori cat de mult te iubeam,in speranta ca vei vedea,dar m-am inselat.Ma simteam precum o marioneta a propiului destin.In camera-mi goala,ma simteam cea mai singuratica persoana de pe acest pamant.Ma uitam in oglinda si vedeam o papusa de plastic,ajunsa in mainile unui tiran.

     Am iesit in strada aglomerata,hotarata sa te caut.Am renuntat la idee ajungand sa ma plimb fara o anumita tinta,pana am ajuns intr-un parc.Priveam peisajul sacru si am observat ca era incomplet.Simteam cum razele aurite ale soarelui ma alintau,incercand sa ma consoleze.Bolta cereasca ascundea atatea mistere…Norii albiciosi luau chipurile unor persoane oarecum cunoscute,pe care nu le puteam indentifica.Pasarile se roteau deasupra capului meu,dandu-mi impresia ca voiau sa-mi comunice ceva.Imi doream sa le pot intelege…Vantul suiera pe la urechile mele vorbind un limbaj indescifrabil,antic.Fluturi cu aripi din panza zburau in campul meu visual.Atunci mi-am adus aminte ca din acel peisaj serafic lipseai…TU.

     Pe obraji imi curgeau lacrimi sangerii si in zadar incercam sa repar bucatile zdrobite din inima-mi indurerata.Voiam sa vii inapoi spunandu-mi ,,Iarta-ma!’’.Mintea mea stia ca nu se va intampla asta,dar nu voia sa accepte.

     ,,Dragostea e precum fumul de tigara.Acum il vezi,dupa care dispare.’’ Nu voi uita niciodata aceste vorbe,vorbe pe care mama mi le repeta mereu.Abia acum constientizez de adevarul pe care mi-l graia…